Nervii mei progresează pe zi ce trece într-o cădere psihică de proporţii megalitice. Mă lupt cu încărunţirea şi cu ridurile. Nu mai înţeleg nimic din viaţa asta de tot rahatul, nu-i mai înţeleg sensul şi scopul, nu-mi mai văd viitorul aşa de clar, nu mai ştiu nimic. E o stare de confuzie ce te deranjează când apare şi te cam supără când pleacă(cel puţin pe mine da, că există riscul să mă plictisesc).
Se cam duce şi inspiraţia. Fiind stresat de atâtea chestii, din care prea multe mărunte - parcă pe noi nu ne deranjau lucrurile mărunte- încep să uit să mă ocup de ceea ce mă face să mă simt împlinit - creaţia (nu mă refer la sex) - Începusem o proză, începută a rămas. Ultima poezie(alta, încă neapărută pe blog), mi se pare mediocră. Oricaât de multe alte lucruri aş face, poezia e fericirea mea non-sentimentală.
Cine se mai simte nervos, lăsaţi un comment. Sau nu. Nu răspund la întrebarea - Ce s-a întâmplat? - să fie clar.
1 comment:
Desi nu vream sa recunoastem, fiecare dintre noi s-a gasit la un moment dat, maimult sau mia putin, in situatia ta. Inteleg perfect cum te simti, o stare similara m-a inspirat sa scriu ceea ce sec se intituleaza "Ecou", postat pe blogul meu.
Post a Comment