Stăteam deja în parc cu Andrei de mai bine de zece minute. Erau acolo nişe bănci, da, bănci erau - verzi parcă(nu mai ţin minte) - şi discutam- dar ce discutam? ahh da, îmi depănam din nou sufletul şi problemele şi viaţa mea stresantă şi nevoia unui echilibru, ceva tangibil, constant...
Tu te uitai la noi de la un geam şi aşteptai. Ştiai că întotdeauna când veneam cu Andrei în parc se întâmpla ceva - sau urma să se întâmple ceva. Andrei numea chestia asta ca fiind "darul lui special"...Şi când erai tu mai pe fază, mai Urechilă, o bătrânică trecea strada şi o izbea din plin un Peugeot 307SW. Andrei zâmbi - oripilarea pe faţa ta, un "understatement".
Eu eram deja obişnuit. Ultima dată se dărâmase un stâlp de beton(care nu avea nici o crăpătură măcar) peste trei maşini iar un copil fusese ucis pe loc iar alţi trei oameni se pierdură la Terapie Intensivă la clinica aia naşpa de pe centru. N-aveam ce face - Andrei trebuia să se hrănească, iar dacă nu o făceam eu, o făcea el. Asta pentru că uneori se plictisea de tragedia din viaţa mea.
Ştiam că te uiţi, ştia şi el şi atunci el schiţă în aer o inimioară şi un pupic şi o suflă înspre tine - acuma cred ca ai înţeles de ce ai dat cu capul de peretele de cealalată parte a camerei. Nu o lua în nume de rău, ne e greu tuturora. Să ştii că l-am mustrat şi a promis să aibă grijă cu tine - mă îndoiesc, fă-ţi asigurare.
Mi-am dat seama că Andrei nu mai era atent când, după ce se întorsese vreo 20 de secunde cu spatele, pupilele i se dilatară brusc şi o punguliţă cu aromă de morfină îi flutură din buzunar. Expirai exasperat, dar din păcate - eram obişnuit. Urma să dispară imediat. Am deschis gura, iar el deveni încet un abur care se prelinse până la mine, îmi urcă pe picioare şi mi se lichefiă în palme - clar ca apa. L-am băut din nou.
Iar tu tot stai acolo şi nu înţelegi nimic, aşa-i?
(scurt fragment, dar e primul - si probabil va fi modificat cu timpul. Daca mai vreti, vreau niste feedback - fie pe mess, fie prin mail, fie comment pe blog)
Tu te uitai la noi de la un geam şi aşteptai. Ştiai că întotdeauna când veneam cu Andrei în parc se întâmpla ceva - sau urma să se întâmple ceva. Andrei numea chestia asta ca fiind "darul lui special"...Şi când erai tu mai pe fază, mai Urechilă, o bătrânică trecea strada şi o izbea din plin un Peugeot 307SW. Andrei zâmbi - oripilarea pe faţa ta, un "understatement".
Eu eram deja obişnuit. Ultima dată se dărâmase un stâlp de beton(care nu avea nici o crăpătură măcar) peste trei maşini iar un copil fusese ucis pe loc iar alţi trei oameni se pierdură la Terapie Intensivă la clinica aia naşpa de pe centru. N-aveam ce face - Andrei trebuia să se hrănească, iar dacă nu o făceam eu, o făcea el. Asta pentru că uneori se plictisea de tragedia din viaţa mea.
Ştiam că te uiţi, ştia şi el şi atunci el schiţă în aer o inimioară şi un pupic şi o suflă înspre tine - acuma cred ca ai înţeles de ce ai dat cu capul de peretele de cealalată parte a camerei. Nu o lua în nume de rău, ne e greu tuturora. Să ştii că l-am mustrat şi a promis să aibă grijă cu tine - mă îndoiesc, fă-ţi asigurare.
Mi-am dat seama că Andrei nu mai era atent când, după ce se întorsese vreo 20 de secunde cu spatele, pupilele i se dilatară brusc şi o punguliţă cu aromă de morfină îi flutură din buzunar. Expirai exasperat, dar din păcate - eram obişnuit. Urma să dispară imediat. Am deschis gura, iar el deveni încet un abur care se prelinse până la mine, îmi urcă pe picioare şi mi se lichefiă în palme - clar ca apa. L-am băut din nou.
Iar tu tot stai acolo şi nu înţelegi nimic, aşa-i?
(scurt fragment, dar e primul - si probabil va fi modificat cu timpul. Daca mai vreti, vreau niste feedback - fie pe mess, fie prin mail, fie comment pe blog)
No comments:
Post a Comment